Urologie-Chirurgie - Laparoscopie

Incontinenţa urinară

Cauze

Incontinenţa urinară sau pierderea involuntară de urină pe uretră poate avea multiple cauze: vârsta, din cauza deficienţei de estrogeni prin menopauză, naşterile multiple pe cale naturală, obezitatea sau alte operaţii ginecologice. Pentru a evita complicaţiile acestei afecţiuni apelează din timp la medicul specialist urolog sau ginecolog!

Diagnostic

La femei, incontinenţa urinară apare în condiţiile unei presiuni a organelor abdominale asupra pelvisului. Mai concret, poate să apară la efort, în timpul strănutului sau tusei, la schimbarea poziţiei din culcat în picioare. Altă situaţie frecventă care conduce la pierderea de urină este o afecţiune a vezicii urinare numită instabilitatea sau hiperactivitatea muşchiului vezical, care se contractă spastic şi împinge urina spre exterior între micţiuni. Netratată la timp, această afecţiune poate provoca apariţia unor complicaţii mai grave.

Incă din stadii incipiente, incontinenţa urinară determină modificări în comportamentul social. Multe femei evită, din jenă, să mai iasă în spaţii publice, de frica pierderii urinei, iar purtarea unui absorbant nu este întotdeauna confortabil. De asemenea, pot să apară complicaţii infecţioase, de genul vaginitelor, colpitelor sau infecţii urinare. Mai târziu, din cauza slăbirii planşeului pelvin se poate produce prolapsul genital. Acesta este de mai multe grade şi, în funcţie de severitatea lui, determină apariţia cistocelului (căderea vezicii urinare prin vagin), rectocelului (căderea peretelui superior al rectului prin vagin) sau, în cazuri extreme, colul uterin poate fi iesit în totalitate prin vagin.

Prevenţie şi tratament

Nu se poate vorbi de o prevenţie concretă. Unele exerciţii de întărire a planşeului pelvin pot întârzia apariţia incontinenţei urinare, ca şi tratamentul de substituţie cu estrogeni după menopauză, dar rezultatele nu sunt chiar satisfăcătoare. O astfel de afecţiune nu se tratează de la sine. Medicul specialist este cel care stabileşte diagnosticul şi mecanismul care determină boala.

Tratamentul iniţial este cel medicamentos sau training pelvin (gimnastică), dacă forma nu este gravă. Dacă nu, soluţia finală rămâne cea chirurgicală. în prezent, se practică chirurgia minim invazivă, evident acolo unde se impune. Operaţia constă în montarea unor plase (similar celor de la hernie) care întăresc musculatura şi susţin uretra (canalul) pentru a împiedica pierderea de urină.

Aceste intervenţii se fac fără tăietură pe burtă, pe cale vaginală, iar din exterior nu se observă nimic. Operaţia durează puţin ca timp, iar recuperarea este rapidă. Pacienta poate pleca acasă după două zile. Efectele secundare în cazul acestor intervenţii sunt minime sau absente.